Podcast
Rock Story Short #7 - Johnny Cash: The Man in Black
Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să îl asculți. Dacă din diverse motive, vrei să citești, ai mai jos scriptul episodului. Accesul e gratuit, atât la text cât și la audio, însă dacă îți place acest podcast și crezi că merită mai mult decât un like, poți face o donație pe Patreon
Ascultă acum pe Spotify, Apple Podcasts, Youtube sau Amazon Music
Johnny Cash a vândut electrocasnice din ușă în ușă pentru doar trei dolari pe zi.
Căsnicia i se destrăma, iar la audițiile pentru studiourile de înregistrări venea cu o chitară împrumutată. Nu-l voiau. Cânta gospel, iar ei voiau altceva. Atunci a făcut ceva neașteptat: a strecurat o bancnotă de un dolar printre corzile chitarei, schimbându-i sunetul, și a cântat piesa ”I Walk the Line”. A refuzat să se prefacă a fi altcineva. Iar acel refuz avea să-l transforme într-o legendă.
Sunt Geo Iordache, iar povestea de azi face parte din seria Rock Story Short - episoadele dintre episoade, cele care te ajută să nu-ți pierzi răbdarea până când apare un nou episod clasic.
În episodul de azi am să-ți spun povestea lui Johnny Cash – legenda îmbrăcată în negru care a devenit simbolul celor marginalizați și una dintre cele mai puternice voci ale muzicii americane.
Johnny Cash s-a născut în 1932,
în Kingsland, Arkansas, într-o familie atât de săracă încât culesul bumbacului era singura lor șansă de a pune mâncare pe masă. La doar 12 ani, viața i-a fost zguduită de o tragedie. Fratele său mai mare, Jack, a fost prins într-un fierăstrău industrial și a suferit răni cumplite. A agonizat o săptămână înainte să moară.
În ziua accidentului, Johnny trebuia să fie cu el. Plănuiseră să meargă la pescuit. În ultimul moment, s-a răzgândit și nu s-a mai dus cu fratele său. Sentimentul de vinovăție nu l-a mai părăsit niciodată și avea să răzbată, într-un fel sau altul, în aproape fiecare cântec pe care l-a scris.
La 18 ani, a plecat din Arkansas și s-a înrolat în Forțele Aeriene ale Statelor Unite. A fost operator radio timp de patru ani, în Germania. Acolo și-a cumpărat prima chitară și a învățat singur să cânte. În 1954, la 22 de ani, s-a întors acasă, s-a căsătorit cu iubita lui, Vivian Liberto, și s-a mutat la Memphis, hotărât să-și facă un nume în muzică.
Numai că visurile nu plătesc facturi. Ca să-și întrețină familia, Johnny a început să vândă electrocasnice din ușă în ușă: frigidere, mașini de spălat, aspiratoare. Mergea ore întregi prin căldura sufocantă a orașului Memphis și câștiga doar atât cât să supraviețuiască.
Nu era viața pe care și-o imaginase un fost militar. Avea o soție, iar în câțiva ani aveau împreună și patru fiice de crescut. Totuși, în fiecare dimineață o lua de la capăt. Pentru că uneori asta înseamnă să fii responsabil: faci ceea ce trebuie, chiar dacă nu este ceea ce îți dorești.
Seara, însă, viața lui era alta.
Exersa la chitară, scria cântece și visa la o șansă. În cele din urmă, și-a făcut curaj și a mers la o audiție la Sun Records, micul studio din Memphis care îl lansase deja pe Elvis Presley.
Sam Phillips, producătorul care îl descoperise pe Elvis, nu a fost impresionat. Johnny a încercat să cânte gospel, dar Phillips l-a oprit și i-a spus fără menajamente:
— Du-te acasă, vezi-ți de viață și întoarce-te cu un cântec pe care pot să-l vând.
Johnny s-a întors cu I Walk the Line, o piesă despre fidelitatea față de soția lui, în ciuda ispitelor vieții de artist. Cântecul avea însă nevoie de ceva care să-l facă memorabil.
A luat o bancnotă de un dolar și a prins-o între corzile chitarei împrumutate. Hârtia a schimbat felul în care vibrau corzile și a creat acel ritm inconfundabil – taka-tak, taka-tak – care avea să devină semnătura lui muzicală.
Era un sunet simplu, dar aspru. Și imposibil de uitat. Sam Phillips a știut imediat. Asta era. De asta avea nevoie. I Walk the Line a fost lansată în 1956 și a devenit un succes uriaș. Johnny Cash a trecut de la vânzarea de electrocasnice la spectacole pe scena Grand Ole Opry, un simbol cultural al muzicii country. Peste noapte, a devenit dintr-un anonim o vedetă.
Însă succesul a venit cu un preț.
Programul turneelor era epuizant – un alt oraș în fiecare seară, nopți fără somn, drumuri nesfârșite. Ca să reziste ritmului, Johnny a început să ia amfetamine. Astăzi știm că duc către dependență și abuz, dar la acea vreme, erau considerate niște energizante pe care le puteai lua fără urmări. Johnny Cash le vedea ca pe niște mici pastile pe care și alți muzicieni le foloseau ca să rămână treji.
La început, le lua doar ca să aibă energie pe scenă și să poată cânta. Apoi a ajuns să aibă nevoie de ele doar ca să se simtă normal. Iar, în cele din urmă, nu le-a mai putut lăsa. A devenit dependent.
Pastilele l-au transformat într-un alt om. Impulsiv, imprevizibil și arțăgos. Căsnicia cu Vivian s-a destrămat sub povara dependenței și a infidelităților sale. Până la mijlocul anilor ’60, Johnny era într-o spirală descendentă: rata concerte, urca pe scenă sub influența drogurilor, era arestat. Cariera lui se prăbușea. Vivian își luase fetele și îl părăsise. Johnny Cash era sub contract cu casa de discuri Columbia Records încă din 1958, însă spre sfârșitul anilor ’60 chiar și Columbia începea să-și piardă încrederea în el.
Johnny s-a simțit întotdeauna atras de oamenii marginalizați.
De deținuți. De cei pe care societatea îi abandonase. Poate pentru că se vedea și el în aceeași lumină – vinovat, condamnat, în căutarea izbăvirii. Încă de la sfârșitul anilor ’50 susținea concerte în închisori, pentru bărbații aflați după gratii, care știau ce înseamnă să fii captiv.
În 1968, Johnny Cash a intrat în închisoarea de maximă siguranță Folsom din California, cu chitara și trupa sa. Avea 36 de ani, era proaspăt căsătorit cu June Carter – femeia care îl ajutase să lupte pentru a-și învinge dependența –, dar încă resimțea efectele sevrajului și purta răni sufletești care nu aveau să se vindece pe deplin niciodată.
Pe 13 ianuarie 1968, a urcat în fața a aproximativ 2.000 de deținuți, în sala de mese a penitenciarului. Nu a cântat doar pentru ei, ci parcă alături de ei. A interpretat Folsom Prison Blues cu o sinceritate care făcea fiecare vers să pară trăit. A cântat despre omul împușcat în Reno „doar ca să-l vadă murind”. Deținuții au izbucnit în aplauze și strigăte. Se regăseau în vocea lui – în furie, în regrete și în dorința disperată de a primi o a doua șansă.
Concertul a fost înregistrat live. Albumul At Folsom Prison a devenit unul dintre cele mai emblematice albume din istoria muzicii. I-a relansat cariera și i-a consolidat legenda de „Omul în Negru”, vocea celor uitați, marginalizați și condamnați.
Dar adevărata lui realizare nu a fost albumul.
A fost faptul că a reușit să rămână curat, departe de droguri – nu perfect, nu fără căderi și reveniri, dar a luptat neîncetat pentru asta. A devenit soțul pe care June îl merita și a continuat să fie prezent, zi după zi, pentru tot restul vieții sale.
Dacă ai văzut Walk The Line, filmul din 2005 cu Joaquin Phoenix și Reese Witherspoon, știi despre ce vorbesc. Dacă nu l-ai văzut, poate că e momentul. Reese a luat Oscarul pentru rolul ăla și după părerea mea, Joaquin îl merita și el. Avea să se mulțumească cu un Glob de Aur.
Dar am luat-o un pic pe lângă subiect, așa că revin la Johnny Cash și June Carter. Johnny și June au înregistrat împreună, au plecat în turnee împreună și și-au construit o viață împreună în casa lor din Hendersonville, Tennessee. Ea a fost ancora lui, conștiința lui și motivul pentru care a continuat să lupte. Când June a murit, în mai 2003, Johnny a fost devastat. Fuseseră căsătoriți timp de 35 de ani.
Patru luni mai târziu, pe 12 septembrie 2003, Johnny Cash a murit la vârsta de 71 de ani.
Trupul său a cedat, însă cei care l-au cunoscut spuneau că, de fapt, a murit cu inima frântă. Nu putea trăi fără June.
Este înmormântat alături de ea în cimitirul Hendersonville Memory Gardens. Fără un monument impunător. Doar o piatră funerară simplă, cu numele lor unul lângă celălalt, împreună în moarte, așa cum au fost și în viață.
Povestea lui Johnny Cash nu este despre perfecțiune. Este o poveste care ne arată cum e să cazi și apoi să-ți croiești cu greu drumul înapoi, cum e să găsești pe cineva care îți vede cele mai întunecate părți și totuși crede în ceea ce ai mai bun. Este povestea unui om care a cântat acolo unde nimeni nu intră de bunăvoie – în închisoare.
A cântat pentru deținuți, pentru că știa ce înseamnă să fii captiv. Este povestea unui artist care a încercat să Walk The Line – să țină drumul drept - zi după zi, chiar și atunci când îi tremurau mâinile.
De la câmpurile de bumbac din Arkansas la Forțele Aeriene, apoi la vânzarea de electrocasnice din ușă în ușă. De la o chitară împrumutată și o bancnotă de un dolar la statutul de superstar. De la dependență și divorț la închisoarea Folsom și căutarea mântuirii. De la dragostea lui June până la mormântul ei, despărțiți de doar patru luni.
Johnny Cash și-a petrecut întreaga viață încercând să merite de o a doua șansă. Și a demonstrat că nu trebuie să fii fără pată pentru a crea ceva frumos. Trebuie doar să continui să ții drumul drept.
Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.
Dacă vrei să susții pe mai departe acest podcast, abonează-te gratuit la newsletter pe rockstory.ro, dă un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro