Rock Story ep. 61 - Trupe care și-au pierdut vocea (dar au supraviețuit)

Ascultă acum pe Spotify, Apple Podcasts, Youtube sau Amazon Music

Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să îl asculți. Dacă din diverse motive, vrei să citești, ai mai jos scriptul episodului. Accesul e gratuit, atât la text cât și la audio, însă dacă îți place acest podcast și crezi că merită mai mult decât un like, poți face o donație pe Patreon

Trupe care și-au pierdut vocea (dar au supraviețuit)

Atunci când un muzician dintr-o trupă se hotărăște să plece, e dat afară sau - Doamne ferește – moare, e o problemă pentru trupă. Iar atunci când e vorba de vocalist, nu e doar o problemă. E o criză. Pentru că vocalistul nu e doar un membru al trupei, e vocea ei. E identitatea ei, e sunetul pe care îl recunoști din prima secundă.

De multe ori, vocalistul este și figura centrală a trupei. Acolo se duc privirile, acolo bat reflectoarele, acolo se opresc camerele. Iar de cele mai multe ori, fanii se gândesc la numele vocalistului atunci când vorbesc despre o trupă.

Așa că întrebarea acestui episod e simplă: ce faci atunci când vocea dispare?

Ai două opțiuni: Prima: închizi capitolul. Uneori de tot, alteori doar schimbi numele, schimbi direcția, și o iei de la zero. A doua e să mergi mai departe, să înlocuiești vocalistul și să speri că publicul o să accepte asta. Însă asta e al naibii de greu din mai multe puncte de vedere.

Sigur, poți găsi pe cineva care să sune cât de cât la fel – a făcut-o Journey, Judas Priest și chiar Queen. Dar fanii simt imediat diferența. Știu că nu e același lucru. Că ai pus ceva peste o rană care încă nu s-a vindecat. Dar unele trupe au căutat (și unele chiar au găsit) o combinație care seamănă un pic cu originalul pierdut, dar în același timp aduce ceva nou: un talent greu de definit, poate chiar ceva care leagă trupa mai bine. Asta nu doar că vindecă rana, dar face organismul mai puternic. E greu de tot, dar nu imposibil.

Și exact despre asta e episodul de azi: 12 trupe care și-au pierdut vocea… și au găsit o cale să meargă mai departe. Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.

Înainte de a începe, vreau să-ți pun o întrebare.

E o întrebare veche de peste două mii de ani, cunoscută sub numele de „paradoxul corabiei lui Tezeu”. Pe scurt, legenda spune așa: corabia eroului Tezeu a fost păstrată ani la rând, iar, pe măsură ce lemnul se uza, fiecare bucată era înlocuită cu una nouă. Până când, la un moment dat… nu mai rămăsese nicio piesă originală.

Și atunci apare întrebarea: Mai este aceeași corabie?

E o întrebare despre identitate, despre continuitate și despre ce rămâne… atunci când schimbi ceva esențial. Și, dacă stai să te gândești, exact asta li se întâmplă și trupelor. Ce se întâmplă când vocea se schimbă? Mai e aceeași trupă sau devine altceva?

Există în istoria rockului trupe care odată cu moartea sau plecarea vocalistului s-au desființat. Unele au încercat o vreme să meargă mai departe, dar în cele din urmă au renunțat, din diverse motive. Vârstă, oboseală, dispariția principalului vector creativ...

E cazul celor de la INXS, care după moartea lui Michael Hutchence au mai încercat o vreme, dar fără succes. Dire Straits – când Mark Knopfler a spus la revedere trupei, parcă le-a scos celorlalți cablul din priză. Și-au dat seama că fără el nu merge, așa că au încheiat.

Uneori, nici măcar nu e vorba de vocalist. Led Zeppelin erau ca frații, iar moartea bateristului John Bonham parcă a turnat plumb în zeppelinul care zburase atât de sus până atunci. Cei rămași au pus pur și simplu punct capitolului Led Zep. Nu e ușor să schimbi vocalistul atunci când ești o trupă cunoscută. Sunt mult mai multe eșecuri decât povești de succes. La prima strigare, fiecare din noi poate să dea câteva exemple. Și totuși, sunt mai multe decât ți-ai putea închipui.

Hai să trecem prin ele – primul exemplu este Black Sabbath.

Nu o să insistăm cu detalii, sunt sigur că le știi povestea. Dacă vorbim despre schimbări de vocaliști, Black Sabbath nu e doar un exemplu. E… haosul absolut.

Totul începe, evident, cu Ozzy Osbourne — vocea originală, din 1968 până în 1977. Apoi începe caruselul: Dave Walker, pentru foarte puțin timp, în ’77.

Apoi vine unul dintre cei mai importanți înlocuitori: Ronnie James Dio — între ’79 și ’82. După el? Altă legendă: Ian Gillan. Apoi… lucrurile devin din ce în ce mai greu de urmărit.

Ron Keel și David Donato, ambii în 1984. Jeff Fenholt în 1985. Din nou Ozzy pentru vreo 25 de secunde în 1985, Glenn Hughes în 85 și 86, Ray Gillen în 86 și 87, apoi o perioadă mai stabilă cu Tony Martin din 87 și până în 91. Știu, sunt o grămadă de nume mai puțin cunoscute în lista asta, dar stai așa, nu e gata. Ozzy revine în 1992. Pleacă din nou. Se întoarce Tony Martin.

Apoi, din nou Ozzy — și de data asta pentru o perioadă lungă, din ’97 până în 2006. Apoi o pauză lungă până când Ozzy are o revenire finală - se întoarce în 2011 și rămâne cu trupa până în 2017. Dacă stai să numeri… ajungi la cel puțin 11 vocaliști diferiți.

Un record neoficial. Sau, mai degrabă, o demonstrație că trupa asta a refuzat, pur și simplu, să moară. Și poate că asta e esența. Pentru că, indiferent cine era la microfon, undeva în spate rămânea același nucleu. Aceeași identitate construită în jurul lui Tony Iommi.

Iar finalul… a fost exact cum trebuia să fie. Un moment de închidere epic, acasă, în Birmingham — orașul în care a început totul — cu reuniunea membrilor fondatori și un ultim salut. Un cerc închis după zeci de ani… și o listă de vocaliști care pare că nu se mai termină.

Trupa nr 2 este Deep Purple.

O altă poveste agitată. Nu chiar la nivelul haosului din Black Sabbath… dar suficient cât să-ți dea dureri de cap dacă încerci s-o urmărești cronologic. Începutul este în 1968, cu Rod Evans la microfon.

Doar că stabilitatea nu era, evident, punctul forte al trupei în perioada aia. În 1969 intră în scenă Ian Gillan — și, pentru mulți, aici începe cu adevărat legenda. Rămâne până în ’73 și lasă în urmă unele dintre cele mai definitorii momente ale trupei.

Apoi vine schimbarea. David Coverdale preia microfonul între ’73 și ’76. O perioadă diferită ca vibe, dar la fel de importantă. Și, ca lucrurile să nu fie prea simple, în câteva intermitențe ale epocii Coverdale, în ecuație apare și Glenn Hughes, care nu doar cântă la bas, dar preia și rolul de vocalist. Plus Tommy Bolin, care schimbă și el dinamica trupei în acea perioadă.

Apoi… 8 ani de pauză. Și revenire. 1984 — reuniunea clasică. Și, odată cu ea, întoarcerea lui Ian Gillan. Rămâne până în ’89, când este înlocuit de Joe Lynn Turner. Un alt experiment. O altă direcție. Dar nu durează mult. Pentru că, în 1992… Gillan revine din nou. Și, de data asta, rămâne. Până azi.

Dacă tragi linie și aduni toate schimbările, ajungi la un total de șase vocaliști. Nu la fel de spectaculos ca la Sabbath, dar suficient cât să ridice o întrebare interesantă: Cât de mult se poate schimba o trupă, și totuși să rămână ea însăși? În cazul Deep Purple, răspunsul pare să fie simplu: Destul de mult.

Dacă până aici, schimbările de vocaliști s-au făcut pentru că membrii trupei nu se mai înțelegeau unii cu alții, hai să povestim despre o trupă care a schimbat vocea pentru că așa a cerut viața. De fapt, ... moartea.

E vorba despre AC/DC.

Asta e o trupă care a schimbat vocalistul nu o dată, nu de două ori, ci de 4 ori. Primul lor vocalist a fost Dave Evans, care a cântat cu trupa cam un an, adică de când s-au înființat și până prin 1974. La vremea aia, cântau un fel de glam rock, însă și-au dat seama că Dave Evans nu e ce trebuie pentru stilul către care voiau să o cotească, așa că i-au dat papucii. L-au înlocuit cu Bon Scott, care lucra ca șofer pentru trupă atunci când i s-a oferit șansa unei audiții. L-au angajat și au înregistrat împreună primul album al trupei – High Voltage.

Treburile mergeau bine, așa că Scott a fost vocalist pentru încă 6 albume, timp în care și-au consolidat poziția în Australia și au construit o bază de fani în întreaga lume. Însă așa cum știm, Bon Scott a murit după o noapte de beție în 1980. Bon avea o voce unică – cum naiba să o înlocuiești? Cu cine? Frații Young au luat în considerare dezmembrarea trupei, însă managementul, fanii și chiar părinții lui Bon Scott i-au implorat să continue.

În papucii lui Bon s-a potrivit de minune un englez – Brian Johnson. La fix pentru albumul Back In Black, care a fost lansat în același an, 1980. Înlocuirea a mers mai bine decât și-ar fi imaginat oricine. Albumul ăla a devenit unul din cele mai bine vândute din toate timpurile (e chiar pe locul 2, cu 50 de milioane de exemplare), și după el au urmat alte succese majore pentru trupă.

Însă pentru AC/DC a mai existat și o a patra schimbare de vocalist. Când Brian Johnson a început să aibă probleme cu auzul în 2016, în locul lui a fost adus Axl Rose de la Guns n Roses, care a cântat cu trupa pentru vreo 20 de showuri. Din fericire, Brian Johnson a avut parte de un tratament excelent, și-a recăpătat auzul și și-a reluat locul în trupă.

Dacă nu te-ai plictisit până acum, înseamnă că îți plac poveștile din rock și probabil ai ascultat trupele astea despre care vorbesc. Continuăm lista de trupe care au schimbat vocalistul și au supraviețuit, cu încă o trupă clasică:

Iron Maiden, numărul 4 de pe lista noastră.

Dacă te uiți la începuturile lor… aproape că nu-ți vine să crezi unde au ajuns. 1975, Londra. Primul vocalist: Paul Day.

Însă era o problemă, care devine evidentă aproape imediat: vocea e ok… dar lipsește ceva esențial. Carisma și energia fără de care o trupă rock n-are sens.

Așa că este înlocuit cu Dennis Wilcock, care se dovedește a fi un personaj spectaculos. Poate prea spectaculos. Fan KISS, tipul apare pe scenă machiat, teatral și cu un truc un pic dubios: ține capsule cu sânge fals în gură și, la un moment dat, mimează că își taie buzele cu o sabie… apoi începe să scuipe sânge peste tot. Șocant, nu?

Însă dincolo de spectacol, trupa avea nevoie de ceva mai solid. Așa că, în 1978, intră în scenă Paul Di'Anno. Și, în sfârșit, lucrurile se leagă. Cu el înregistrează primele două albume. E perioada în care Iron Maiden începe să prindă contur serios.

Doar că apare o altă problemă. Nu de talent, ci de stabilitate: Di’Anno era imprevizibil. Alcool, droguri… iar Maiden devenise prea mare ca să-și permită haosul. Așa că, în septembrie 1981, iau o decizie dură. Îl concediază pe Di’Anno și aduc un nume care avea să definească tot ce înseamnă Iron Maiden: Bruce Dickinson.

Fost membru al Samson, Dickinson nu era doar un vocalist bun. Era exact piesa care lipsea. Avea voce, prezență și identitate. Și, din acel moment, Iron Maiden devine… Iron Maiden. Cariera merge impecabil ani de zile — până în 1993, când Dickinson pleacă pentru a se concentra pe proiectele solo. Iar trupa încearcă din nou să se reinventeze.

La microfon vine Blaze Bayley. Un stil diferit, o abordare diferită. Și un public care nu prea acceptă schimbarea. Rezultatul e că în 1999, Bayley pleacă. Dar, uneori, lucrurile se aliniază perfect. Pentru că exact atunci… Bruce Dickinson decide să revină. Și dintr-o dată, totul se așază la loc.

Formula care funcționa, soundul pe care îl voiau fanii și poate cel mai important, stabilitatea. Pentru că, din acel moment și până azi, povestea nu s-a mai rupt.

Nr. 5: Alice in Chains

Totul a început cu Layne Staley. În 1984, el a fost punctul zero. Nu doar vocalistul — ci nucleul în jurul căruia s-a format trupa. Dar probabil că știi deja unde duce povestea asta. Layne s-a pierdut… încet, dar sigur, într-un labirint din care foarte puțini mai ies: dependența de heroină. Până la finalul lui 1994 ajunsese să nu mai poată funcționa ca artist, fiind permanent sub influența drogurilor.

Trupa nu s-a desființat, însă nu mai puteau face nimic fără Layne: nu puteau înregistra nimic nou, nu puteau repeta, nu puteau să plece în turneu. Apoi, pe 19 aprilie 2002, realitatea a devenit definitivă. Layne Staley a fost găsit mort în apartamentul său din Seattle. Se izolase complet. De săptămâni întregi, nimeni nu mai știa nimic de el. Când au spart ușa apartamentului … era prea târziu. Și, pentru o vreme, a fost clar pentru toată lumea: ăsta e finalul.

Trei ani mai târziu însă, apare o scânteie. Bateristul Sean Kinney vine cu o idee simplă: o reunire pentru un concert caritabil, dedicat victimelor tsunami-ului din 2004 din Asia de Sud-Est. Un singur concert. Doar că… nu s-a simțit ca un final. S-a simțit ca un început.

După concert, membrii trupei și-au dat seama că încă există ceva acolo. Că se simt bine împreună și că le-ar plăcea să meargă într-un turneu. Însă le lipsea piesa centrală. Vocea.

Soluția a venit mai repede decât s-ar fi așteptat. N-au avut nevoie de prea multe audiții, s-au hotărât să meargă mai departe cu William DuVall, care cântase înainte cu o trupă numită Comes With The Fall. Avea ceva compatibil cu universul trupei — o voce care se lega natural de chitara lui Jerry Cantrell — dar și propria identitate. În plus, era și un chitarist destul de bun, ceea ce a schimbat dinamica internă.

Cantrell îl știa de câțiva ani buni, așa că relația a mers natural. A existat, pentru scurt timp, și întrebarea inevitabilă: ar trebui să schimbe numele trupei? Din respect pentru Layne. Dar ideea s-a pierdut repede în energia noului început.

Și poate că asta e partea cea mai interesantă a poveștii. Pentru că Alice in Chains nu a încercat să înlocuiască trecutul, ci a ales să meargă mai departe cu el. De atunci, au scos împreună 3 albume și au demonstrat că uneori, chiar și după ce pierzi vocea, povestea nu se termină..

A 6-a trupă despre care vorbim este Faith No More.

Poate mai mult decât altele din lista asta, Faith No More e o trupă care pare că și-a căutat identitatea… încă de la început. Pentru că povestea lor nu începe cu numele pe care îl știm azi. În 1979, se numeau Sharp Young Men. La microfon era Mike Morris.

Apoi devin Faith No Man. Și, la un moment dat, îl dau afară pe Morris — care era, ironic, chiar „The Man”. Deci No More The Man. Și așa ajung să se numească… Faith No More. Un nume care, într-un fel, spune tot. Urmează o perioadă de căutări. Mai mulți vocaliști, mai multe încercări… nimic stabil.

Și apoi apare un moment aproape absurd în istoria trupei: Courtney Love. Da, acea Courtney Love. A cântat cu ei… aproximativ 20 de minute, în 1983. Și atât. După acest episod, lucrurile încep, în sfârșit, să se lege.

Intră în scenă Chuck Mosley, care rămâne între ’83 și ’88, perioada în care trupa începe să-și definească sunetul și să lanseze primele materiale. Dar adevăratul punct de cotitură vine odată cu următorul nume: Mike Patton.

Cu el la microfon, Faith No More trece la alt nivel. Zece ani — până în 1998 — în care trupa își construiește identitatea pentru care e cunoscută azi. Inclusiv acel cover după Commodores, Easy — care, din păcate pentru mulți, rămâne cea mai cunoscută piesă a lor.

Apoi… liniște. Unsprezece ani de pauză. Până când, în mod previzibil sau nu, se întorc… tot cu Mike Patton. Există și momente în care Chuck Mosley revine pe scenă, în jurul lui 2015 — mai mult ca apariții speciale, ca o închidere de ciclu. Dar, oficial, vocea trupei rămâne Patton. Asta… dacă mai putem vorbi despre o trupă activă. Pentru că, în ultimii ani, Faith No More pare să existe într-un fel de zonă gri.

Semi-retragere. Proiecte separate. Și, după cum spun chiar membrii… nici măcar nu prea mai vorbesc între ei. Ceea ce, sincer, pentru Faith No More, sună aproape perfect logic.

Continuăm lista trupelor care și-au schimbat vocalistul. Iar pe locul 7 este Genesis.

O trupă care, la un moment dat, a fost la un pas de dispariție. Totul începe în 1967, cu Peter Gabriel — o prezență imposibil de ignorat. Carismatic, teatral, diferit. Prac tic, el era imaginea și vocea trupei.

Iar când pleacă, în 1975… nu e doar o schimbare. E un șoc. Atât de mare, încât ideea lui Phil Collins ca Genesis să continue ca proiect instrumental pare, pentru ceilalți, cea mai logică variantă. Pentru că, după Gabriel… cine mai putea ocupa locul ăla?

Totuși, încearcă. Pun un anunț în Melody Maker și primesc peste 400 de răspunsuri. Zeci de audiții mai târziu… nimic. Nimeni nu pare potrivit. Și aici apare momentul care schimbă totul. Pentru că, între timp, începuseră deja să compună piese noi. Iar, la un moment dat, Phil Collins, bateristul, încearcă să cânte el o linie vocală. Și funcționează! Nu pentru că suna ca Peter Gabriel. Ci pentru că suna original.

Așa că iau o decizie riscantă: îl mută din spatele tobelor în fața scenei. Și restul e istorie. Genesis nu doar că supraviețuiește — explodează. Succes comercial, hituri, turnee, și în paralel, o carieră solo uriașă pentru Phil Collins.

Dar povestea nu e chiar atât de liniară. Pentru că există și un capitol despre care se vorbește mai puțin. Între 1996 și 2000, la microfon apare Ray Wilson. Un alt Genesis. Sau, mai corect spus… o umbră a trecutului. Scot un album, pleacă în turneu… dar nu mai e același lucru.

Iar în 2000, trupa anunță că se oprește. Finalul? Hm, nu încă. Pentru că, în 2007, Phil Collins revine. Și, pentru o ultimă dată, Genesis devine din nou… Genesis. Un turneu de mare succes, un nou capitol. Iar apoi, liniștea finală.

Până în martie 2022, la Londra. Ultimul concert al trupei legendare. Phil Collins e pe scenă… dar stând pe scaun. Slăbit, îmbătrânit, dar prezent. Iar undeva, în sală… Peter Gabriel. Nu pe scenă. Nu la microfon. Doar un simplu spectator.

Poate că cel mai greu lucru care i se poate întâmpla unei trupe nu e să-i plece vocalistul. Este să-I moară.

Fix asta li s-a întâmplat celor de la Joy Division în 1980.

O trupă relativ tânără (înființată în 1976), dar care deja începea să conteze. Nu era mainstream, dar ajunsese importantă. În centrul ei: Ian Curtis. Un tip complicat, fragil, dar în același timp, imposibil de ignorat.

Viața lui era un cumul de tensiuni. Probleme fizice, inclusiv epilepsie. Probleme psihice (suferea de depresie severă). Alcool. Droguri. O relație care se destrăma. Presiunea tot mai mare a atenției publice. Și un corp care, pur și simplu, nu mai ținea pasul.

Pe 18 mai 1980, Ian Curtis își pune capăt zilelor în bucătăria casei lui. Avea 23 de ani. Iar detaliul care face totul și mai greu de dus este că a doua zi, Joy Division trebuia să plece într-un turneu în Statele Unite. Un posibil punct de cotitură.

Dar acel „ce-ar fi fost dacă”… nu a mai existat. În urma lui, rămâne nu doar o pierdere umană, ci un gol imposibil de umplut. Pentru că membrii trupei luaseră o decizie încă de la început: dacă unul pleacă, trupa se desființează. Și, tehnic, asta s-a și întâmplat. Joy Division nu a continuat.

Dar povestea nu s-a oprit. Pentru că era prea devreme, erau prea tineri și simțeau că mai au ceva de spus. Așa că au făcut un pas lateral. Au închis un capitol… și au deschis altul, sub un alt nume: New Order. Întrebarea rămânea însă aceeași: Cine va fi vocea?

Nu voiau o copie, așa că nu au căutat un înlocuitor. Au încercat pe rând. La repetiții, fiecare a pus mâna pe microfon, până când au ajuns la o soluție neașteptată: Bernard Sumner, care era și chitaristul trupei. Era finalul lui iulie 1980. Și, din acel moment, începe o a doua viață.

Pe măsură ce New Order crește, lumea începe să descopere și Joy Division. Două trupe diferite, dar legate pentru totdeauna. Una întunecată, apăsătoare, aproape claustrofobică. Cealaltă deschisă, electronică, orientată spre viitor. Influența lor s-a dovedit a fi imensă.

Joy Division pune bazele pentru muzica goth și industrial. New Order redefinește muzica dance într-un moment în care disco-ul deja își epuizase resursele. Introduce sintetizatoare, drum machines și un alt tip de energie. Sunetul anilor ’80 a trecut, într-un fel sau altul, prin ei.

Sub numele Joy Division/ New Order, au fost nominalizați de 3 ori la Rock & Roll Hall of Fame, ultima oară în 2026. Dar, până azi, ușa nu s-a deschis. Poate pentru că unele povești nu se închid niciodată complet.

A noua trupă din listă e Rage Against The Machine.

Formată în 1991, cu o identitate atât de clară încât părea imposibil de rupt. Sunet, mesaj, atitudine — toate legate strâns de vocea lui Zack de la Rocha.

Și, timp de aproape un deceniu… a funcționat perfect. Până în anul 2000, când Zack pleacă. Și dintr-o dată, Rage Against the Machine rămâne fără exact elementul care o definea cel mai clar.

Ce faci în situația asta? Prima reacție: încerci să continui. Evident, sub același nume. Dar cu alt vocalist. Au existat încercări. Jam session-uri, inclusiv cu B-Real de la Cypress Hill. Da, Cypress Hill. Interesant pe hârtie. Dar, în realitate… nu era același lucru. Nu avea sens.

Au existat și idei mai ciudate. La un moment dat, s-a discutat chiar varianta ca trupa să devină backing band pentru Ozzy Osbourne. Dar asta ar fi însemnat un pas înapoi. Iar ambițiile lor erau în altă direcție.

Și atunci apare soluția. Sau, mai bine spus, sugestia potrivită — de la producătorul Rick Rubin, care le propune o combinație neașteptată: Chris Cornell, fostul frontman al Soundgarden, care tocmai încheiase un capitol important din cariera lui.

Rezultatul? O trupă nouă: Audioslave. Și, pentru următorii șase ani… totul a funcționat. Poate nu mai era Rage Against the Machine. Dar era ceva care avea aceeași forță, doar într-o altă formă. Uneori, când nu mai poți merge mai departe… nu schimbi doar vocea. Schimbi tot.

În episodul ăsta, trecem prin lista unor trupe care au reușit să-și păstreze fanii și popularitatea, deși au schimbat vocalistul – unele din ele chiar de mai multe ori.

Am ajuns la numărul 10 pe listă, unde se află o trupă care, într-un fel, a făcut din schimbarea de vocaliști un stil de viață: Van Halen.

Trei vocaliști principali, dar mult mai multe capitole. Totul începe cu David Lee Roth, din 1973 până în 1984. Carismă pură. Exces. Spectacol. E perioada care definește începutul exploziv al trupei.

Apoi, schimbarea. Intră în scenă Sammy Hagar — din 1985 până în 1996. Un alt tip de energie. Mai controlată. Mai melodică. Și, surprinzător pentru mulți, la fel de plină de succes.

Dar liniștea nu durează. La finalul lui ’96, Roth revine, însă pentru foarte puțin timp. Un episod scurt, tensionat, care se încheie rapid. Și atunci apare al treilea nume: Gary Cherone, fostul solist de la Extreme. Patru ani împreună. Un experiment care, deși interesant, nu reușește să convingă pe deplin. Nici pe fani, nici pe frații Van Halen.

Așa că urmează încă o întoarcere: Sammy Hagar, între 2003 și 2005. Și, inevitabil… încă una: David Lee Roth revine pentru un turneu de reuniune între 2006 și 2008. O buclă care pare că nu se mai termină. Și poate că nici nu s-ar fi terminat atunci, pentru că planurile erau să continue. Probabil tot cu Roth.

Dar viața a intervenit. Eddie Van Halen, omul din spatele sunetului, arhitectul trupei, este diagnosticat cu cancer, iar în octombrie 2020… moare. Și, odată cu el, se închide definitiv și povestea Van Halen. Pentru că unele trupe pot supraviețui schimbării de voce. Dar nu pot supraviețui pierderii sufletului.

Am ajuns cu numărătoarea la a unsprezecea trupă, dar trebuie să-ți spun că ordinea nu este în funcție de importanța artistică. Pur și simplu așa mi s-a părut mie că se potrivesc în poveste.

Următoarea trupă de pe listă: Journey.

Și aici vorbim despre una dintre cele mai recognoscibile voci din istoria rockului. Dar… nu a fost prima.

Pentru că, la începuturile trupei, Journey nu suna deloc a Journey-ul pe care îl știm azi. Primul vocalist a fost Gregg Rolie, care de fapt era și clăparul trupei, venit din Santana. Un stil mai bluesy, mai apropiat de rock-ul clasic al anilor ’70.

Apoi apare, pentru scurt timp, Robert Fleischman. Un episod scurt, dar important, pentru că marchează începutul tranziției spre un sunet mai comercial. Și apoi… vine momentul care schimbă totul. Steve Perry. Omul care redefinește complet trupa.

Vocea aia înaltă, curată, emoțională: genul pe care îl recunoști după două secunde. Cu el, Journey ajunge la apogeu în anii ’80. Hituri, stadioane, fani, coperte de reviste, succes global.

Dar, cum se întâmplă de multe ori… lucrurile nu țin la infinit. După câțiva ani de tensiuni și probleme de sănătate, Steve Perry pleacă oficial în 1998. Și, dintr-o dată, Journey rămâne fără… exact acel element care o făcea unică.

Au existat încercări. Pentru o perioadă, la microfon vine Steve Augeri. Un vocalist solid, apropiat ca stil, dar nu suficient cât să șteargă comparația inevitabilă. Pentru că, în cazul Journey, problema nu era doar să găsești un vocalist bun. Trebuia să găsești… acea voce.

Și, câțiva ani mai târziu, la finalul lui 2007, soluția vine dintr-un loc complet neașteptat: Internetul. Mai exact, de pe YouTube. Acolo îl descoperă pe Arnel Pineda — un cântăreț din Filipine, care interpreta coveruri Journey într-un mod… incredibil de apropiat de original.

Prea apropiat, ar spune unii. Dar, de data asta, a funcționat. Pentru că Pineda nu era doar o copie. Avea energie, autenticitate… și, mai ales, respect pentru materialul original. Și, împotriva tuturor așteptărilor, publicul a acceptat. Journey a mers mai departe.

Turnee, albume noi… o a doua viață. Poate nu la fel ca în era Steve Perry. Dar suficient cât să demonstreze ceva rar: Că, uneori… chiar și o voce care pare de neînlocuit poate fi, totuși, înlocuită.

Și ajungem la ultima trupă din lista noastră: Judas Priest.

O trupă pentru care vocea nu a fost doar importantă, a fost definitorie pentru un întreg gen muzical. Pentru că, atunci când spui Judas Priest, te gândești automat la Rob Halford. „The Metal God”. Vocea aia imposibilă - acută, tăioasă și inconfundabilă.

Dar, tehnic vorbind, el nu a fost primul. La începuturile trupei, în anii ’70, la microfon a fost Al Atkins. Un vocalist solid, dar fără acel „ceva” care să scoată trupa din mulțime. Acel „ceva” vine în 1973, odată cu Halford. Și, din acel moment, Judas Priest devine un standard. Nu doar pentru trupă, ci pentru heavy metal în general.

Urmează ani de succes, albume clasice și cristalizarea unui sunet care influențează generații întregi. Până în 1992, când în urma unor neînțelegeri, Rob Halford pleacă. Și, dintr-o dată, apare întrebarea inevitabilă: Poți avea Judas Priest fără Rob Halford?

Răspunsul vine câțiva ani mai târziu, într-un mod aproape neverosimil. Pentru că trupa îl descoperă pe Tim Owens — un fan care cânta coveruri Judas Priest într-o trupă tribut. Un tip care nu doar că știa piesele, dar suna incredibil de apropiat de original. Atât de apropiat, încât povestea lui devine, ulterior, subiect de film.

Și, pentru o perioadă, funcționează. Albume noi, turnee. Un Judas Priest diferit, dar încă recognoscibil. Și totuși… nu era același lucru. Pentru că, în 2003, inevitabilul se întâmplă: Rob Halford se întoarce. Publicul, fanii, cereau asta de mult timp. Iar sumele pe care le ofereau organizatorii de concerte pentru Judas Priest în formula consacrată erau din ce în ce mai mari. Și, din acel moment, lucrurile reintră pe făgașul cunoscut, cu Rob Halford la microfon.

Unele voci nu pot fi înlocuite complet. Sigur, poți găsi pe cineva care să le reproducă, dar vocea unei trupe e mai mult decât sunetul care iese din gâtul vocalistului. Și când spun asta, îmi aduc aminte de concertul Queen din Piața Constituției, în iunie 2016. Nu zic mai mult, fiecare are părerea lui.

Închidem acum cercul pe care l-am deschis la începutul episodului, cu paradoxul corabiei lui Tezeu.

Am povestit despre 12 trupe care au trecut prin propriul lor paradox. Trupe care au schimbat VOCEA - cea mai vizibilă și mai recognoscibilă piesă din identitatea lor… și totuși au continuat. Întrebarea e: au rămas aceleași … sau au devenit altceva?

Însă – vorba cântecului - răspunsul, prieteni, e vânare de vânt. Vă mulțumesc că ați ascultat. Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.

Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

Dacă îți place acest podcast și crezi că merită mai mult decât un like, poți face o donație pe Patreon

spotify.com